DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

136 Ramona MALIȚA – Și eu, îi spuse Adela lui Teodor, îți jur că nu voi trăi nici măcar o zi fără tine. Niciodată iubirea nu a fost destăinuită cu atâta înflăcărare. Doamna de Orfeuil, îi întrerupse, zicându-le că preotul îi așteaptă. – Ah, cine mai are nevoie de el? zise Teodor. Ne-am spus deja jurămintele. Un fior de teamă puse stăpânire pe Adela: genunchii îi tremurau, ochii i se umplură de lacrimi, fericirea o copleșea. Logodnicul său o sprijinea, cu toate că el însuși era profund emoționat; fără să rostească vreun cuvânt, își împărtășiră acel fatal sau scump da cu întreaga lor ființă. Apoi apucară încet drumul de întoarcere la castel, înlănțuiți de dragoste, răpiți de mirajul bucuriei. Cuvintele erau de prisos, își vorbeau din priviri. Doamna de Orfeuil îi privea cu duioșie, amintin- du-și cu tristețe de tinerețea ei; văzându-i, îi reveneau în minte necazurile din junețe. Soții înțeleseră pe dată, iar gândul acesta îi făcu să rupă euforia fără vorbe a iubirii care ar fi putut dura la nesfârșit și se grăbiră să o consoleze pe doamna de Orfeuil, căci nu mai voiau să fie niciun fel de mâhnire în lume. Doamna de Orfeuil era pentru ei o persoană ca oricare alta, iar ei iubeau pe toată lumea la fel. Astfel, prima lună din căsătoria lor o petrecură într-o atmosferă de liniște și de iubire cum rar ți-e dat să vezi. În această vreme, baronul de Orville îi scria nenumărate scrisori nepoatei sale în care îi cerea să se întoarcă la Paris. Teodor era obligat să-și împartă timpul între mama și soția sa : iarna se apropia. Într-o zi, Adela îi propuse soțului ei să meargă la Paris să petreacă acolo trei luni. La auzul acestei propuneri, el păli ușor, șovăi o clipă, apoi îi spuse că avea dreptate, că de-o lună mama lui îi cerea să meargă în această călătorie, că o refuzase mereu, dar că acum a venit clipa să răspundă dorinței sale. – Acest voiaj o să te întristeze, îi spuse Adela. – Nu, deloc, îi răspunse Teodor, dacă îți face ție plăcere.