DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

142 Ramona MALIȚA justifice pentru ce a făcut, dar eu continui să mă iluzionez cu fericire și mă voi condamna să trăiesc. Dumneata știi bine, Adela mă cunoaște și ea la fel de bine ca dumneata: umbra unei schimbări în sufletul celei pe care o iubesc sau pierderea pe vecie a iubirii ei, pentru mine totuna-s. Iar eu mi-am dat seama de această schimbare din inima ei; n-o acuz pe Adela că m-a înșelat, știu că sufletul ei mi-este credincios și că este neprihănit; dezamăgirea mea e dureroasă, dar nu e amară. Pot continua să iubesc sufletul care mi-a pricinuit-o, dar inima mea nu mai e la fel. Poate că un alt bărbat a știut să se facă plăcut Adelei; oricum lumea și societatea pe care le frecventează au îndepărtat-o de mine, soțul ei: nu mai este Adela cea care trăia doar pentru noi. Ah, Doamnă, nu mai trebuiesc fericirii ei: dacă-i așa, de ce aș mai trăi? Mă retrag în munți ca să cuget singur cu cerul și cu pământul asupra sorții mele și asupra dreptului omului de a-și sfârși existența. Dacă pot trăi fără a fi fericit, mă duc unde văd cu ochii, ca să fiu departe de toți cei dragi mie, să-mi umplu timpul și să-mi cheltuiesc energia făcând lucruri de folos altora, să-mi dedic viața semenilor mei, dar nu prietenilor mei. Și dacă nu voi avea destul curaj pentru această hotărâre, atunci mă voi întoarce să-mi sfârșesc zilele lângă dumneata și lângă mama; sper și că, poate, voi resimți nevoia să o revăd pe Adela pentru ultima dată înainte să închid ochii pe vecie. Adio, scumpa mea prietenă, adio!” Cum să vă descriu starea în care se afla Adela?! Iar Teodor nu era acolo să-i vadă disperarea! Doamna de Orfeuil nu mai putea îndura s-o știe așa și începu pe îndată s-o consoleze, dar Adelei nimic nu-i mai putea alina suferința, voia cu orice chip să plece, voia să și rămână, nu mai cuteza să spere nimic, dar alunga din gânduri teama că totul s-a sfârșit. Nu putea lua nicio hotărâre, nu mai era sigură de nimic, durerea copleșitoare îi frânsese orice strop de curaj. Era lesne să-ți dai seama că remușcările îi sfâșiau sufletul și că porneau din dorința arzătoare de a se destănui în fața soțului ei. Doamna