DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 163 – Prietene, i-am spus, chiar dacă în ultimele mele clipe voi fi onorată ca regină, asta nu înseamnă că îmi va fi mai puţin frică. Moartea poartă ea, oare, o diademă pe palida-i frunte? Nu vine ea întotdeauna cu eterna-i coasă? Dacă tot ne conduce spre neant, merită să ne măsurăm cu această umbră? Dacă dincolo de acest văl de tenebre e chemarea lui Dumnezeu, atunci fără îndoială că lumina va răzbate prin întuneric şi că cerul ni-i ascuns de închipuiri deşarte. – Cum, nu ştiţi, zise cu o voce sugrumată acest pieten pe care altădată l-am văzut atât de calm, nu ştiţi că supliciul acesta poate fi dureros şi prelungit de-o mână nepricepută? – Taci, i-am spus, ştiu asta, dar acest lucru nu se va întâmpla. – De unde vă vine încredinţarea asta? – Din chiar slăbiciunea mea, i-am răspuns. Întotdeauna mi-a fost teamă de durerea fizică, iar eforturile mele de curaj spre a o înfrunta au fost zadarnice. Prin urmare, sunt încredinţată că voi fi cruţată de aşa caznă, căci sunt multe binecuvântări ascunse, date creştinului, chiar şi-atunci când crede că-i cel mai nenorocit; ceea ce simţim a fi peste puterile noastre nu ni se întâmplă aproape niciodată. În mod obişnuit, cunoaştem firea omului doar din exterior; ceea ce se întâmplă în el însuşi nu încetează să ne uimească iar şi iar de-a lungul vremurilor. Lipsa credinţei l-a făcut pe om superficial şi mult prea încrezător în cele ce se văd: în împrejurări şi în noroc. Adevărata comoară a gândirii şi a imaginaţiei deopotrivă constă în legătura inimii omului cu Creatorul său: aici îşi află răspunsuri presimţirile, previziunile, minunile; tot ceea ce filosofii antici au crezut că ţine de natură nu era decât o oglindire a ceea ce era în sufletul lor, fără să o ştie. Apoi, o vreme, eu şi Asham am tăcut. Un gând neliniştit nu-mi dădea pace şi eram atât de tulburată că nu îndrăzneam să-l dezvălui. – Dumneata l-ai văzut pe soţul meu? l-am întrebat. – Da! mi-a răspuns Asham.