DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 59 și că ar fi făcut un plan prin care să vă predea lor. Da, moartea lui a fost hotărâtă; vă înfiorați la auzul acestor vorbe, dar chiar voi l-ați sortit pieirii și această crimă este mai cumplită decât cea pe care am comis-o eu. Prin iubirea mea înțeleaptă, am știut să-l scot de sub bănuielile voastre și să-l scap de urmările lor. Să nu vă gândiți că dau acum în vileag totul ca să-l acuz pe Fernand de ingratitudine. Departe de mine să numesc binefacere tot ce a făcut iubitul meu pentru mine, dar acum, când îl văd mort chiar de mâna mea, știu că, preț de mai multe zile, l-am ferit de pericole nebănuite, i-am salvat viața dintre mii de morți. Acuma mă privesc pe mine însămi cu uimire și mă cred vrăjmașă mie că am putut face un asemenea lucru; nu mai știu de trăiesc ori nu, și numai după ce îmi pun mâna pe inimă și o simt cum bate cu aceeași dragoste pentru el, știu că sunt vie încă, pradă ororii, sentimentelor și nefericirii. L-am urmat pe Fernand în deșert, în exil, timp de un an, că acolo l-ați constrâns să se ascundă; în acele locuri aride ne lipseau cele mai de bază mijloace de trai; când dădeam de vreun izvor sau de vreun palmier, erau mană cerească pentru noi; uneori, când Fernand dormea, îmi desfăceam părul și-i făceam umbră cu el, ca să-l feresc de razele ucigătoare ale soarelui. Nu știu dacă am suferit cu adevărat în acel an cumplit, pentru că eram fericită că îi pot fi de folos ca să-i îndulcesc suferințele. Mi-au rămas din acea vreme doar amintirea unei dragoste neștirbite. Stânci ale morții, nisipuri arzătoare, de voi mă leagă ultimele amintiri de iubire! Exilat din patria lui, abandonat chiar de natura care nu voia să-l mai ajute, refuzându-i hrana de toate zilele, doar o femeie îl mai înconjura cu dragoste și duioșie. Stăpân încă în deșert, Fernand își vedea existența și fericirea depinzând doar de o privire a femeii pe care o iubea; puterea și gloria nu mai erau nimic pentru el, dacă l-aș fi părăsit și dacă nu l-aș mai fi iubit; dragostea mea era gaj între nedreptatea pe care i-o făcuseră oamenii și propria lui conștiință. Se oglindea în inima mea, mă iubea, trăia...O! Doamne!