DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

72 Ramona MALIȚA negrii se relaxau bucurându-se împreună, se distrau trăgând cu arcul, tânjind, poate, după vremurile când această plăcere era singura lor îndeletnicire. Ourika, nevasta lui Ximeo – mai marele plantației -, stătea la o parte, privindu-și cu duioșie fetița de vreo doi ani care se juca la picioarele ei. Ghidul meu se apropie de femeie, îi spuse că vin din partea guvernatorului și că o rog să-mi dea adăpost peste noapte. – Din partea guvernatorului! a exclamat ea cu bucurie. Să intre, e binevenit! Tot ce avem e şi-al lui. Și cu grabă veni spre mine să mă întâmpine. Eram fascinat de frumusețea ei, avea șarmul acela femeiesc, cu tot ce înseamnă delicatețe și grație. – Unde-i Ximeo? o întrebă ghidul. – Nu s-a întors încă, își face plimbarea de seară. La asfin­ țitul soarelui, când întunericul va înghiți lumina, Ximeo se va întoarce acasă şi îmi va lumina seara. Spunând acestea oftă, se îndepărtă puțin, iar când se apropie din nou de noi, văzui pe chip urma lacrimilor şterse. Intrai în casă unde am fost serviţi cu o cină din toate fructele locului. Luam din toate cu plăcere, lacom după gusturi noi. Cineva bătu la ușă; Ourika tresări, se ridică în grabă, deschise ușa și se aruncă în brațele lui Ximeo, care o sărută cu ardoare, fără să se preocupe că în casă erau oameni străini. Am pășit spre el. Nu vă puteți imagina un chip mai frumos; trăsăturile sale nu aveau niciunul din defectele pe care ceilalţi bărbați de culoare le au; privirea-i mă fascina cum nu mai simțisem niciodată din partea unui bărbat: punea stăpânire pe suflet, iar melancolia pe care o exprima trecea drept la inima celui care îl privea. Nici statuia lui Apollo din Belvedere nu e atât de perfectă ca trupul lui Ximeo. Poate că unii l-ar considera prea slab pentru un bărbat, dar durerea-i impregnată pe chip și trădată prin fiece mișcare a corpului său, se potrivea mai mult cu fragilitatea-i decât cu forța.