DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 73 N-a fost câtuși de puțin surprins să ne vadă; părea de neatins de oricare emoţie străină gândurilor sale: i-am spus cine era cel care ne trimitea şi pentru ce veniserăm. – Guvernatorul are toată recunoştinţa mea, ne spuse el; credeţi-mă că el este binefăcătorul nostru și că lui i le datorăm pe toate câte le avem acum. Ne vorbi îndelung de motivele care îl determinaseră să cultive o plantaţie, şi eram uimit de inteligenţa sa, de uşurinţa cu care ştia să explice: şi-a dat seama de admirația noastră pentru el. – Sunteţi surprins, îmi zise, că nu suntem nişte înapoiaţi, aşa cum v-aţi fi aşteptat să fim. – Nu, i-am răspuns la rându-mi, dar nici chiar un francez n-ar vorbi franceza mai bine ca dumneavoastră. – Ah! Aveţi dreptate, reluă el, când trăim multă vreme lângă îngeri, păstrăm ceva din strălucirea lor. Îşi coborî privirea, fără să pară că mai vede sau mai aude ceva în jurul lui. Ourika plângea. Ximeo îşi dădu seama de greşeală. – Iartă-mă, zise el cu emoţie, apucându-i mâna, iartă-mă! prezentul este al tău, dar îndură, te rog, şi amintirile. Mâine, se întoarse el spre mine, mâine vom merge împreună să vă arăt plantaţia mea: veţi judeca singuri dacă mă pot lăuda cu ea și dacă e pe măsura aşteptărilor guvernatorului. Cel mai bun pat vă va fi pregătit de îndată, să puteţi dormi liniştiţi: aş vrea să vă simţiţi bine la noi. Omul cu inima frântă, îmi zise încet, ca pentru sine, nu se teme de nimic, ba chiar doreşte să-i vadă pe alţii fericiţi. M-am dus la culcare, dar n-am pus geană pe geană toată noaptea; eram copleşit de amărăciune, tot ceea ce văzusem şi auzisem era plin de tristeţe şi nu ştiam de ce, dar eram la fel de emoţionat ca în faţa unui tablou de-o covârşitoare melancolie. Mă ridicai din pat de cu zori ; Ximeo îmi păru şi mai abătut decât în ajun ; îl întrebai de ce-i aşa de trist.