DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

74 Ramona MALIȚA – Durerea mea, îmi zise el, pecetluită adânc în inima-mi, nu poate nici să crească, nici să se mistuie, doar rutina cotidianului o face să treacă mai repede ; însă evenimente noi, de oricare fel, daunaştere altor gânduri din străfunduri, care-mi sunt mereu, iar şi iar, izvor de lacrimi. Mi-a arătat, pe îndelete şi cu răbdare, toată plantaţia: am fost surprins de rânduiala ce domnea peste tot; plantaţia părea, ca mărime, ca una din Santo Domingo, lucrată de acelaşi număr de oameni, iar negrii mulţumiţi nu erau deloc peste măsură de istoviţi de muncă. Am văzut că aici cruzimea nu-şi are locul. Îl întrebai pe Ximeo cine l-a învăţat să cultive pământul şi să organizeze munca lucrătorilor pe plantaţie. – Am primit puţine sfaturi despre toate acestea, îmi răspunse, am învăţat multe făcând: nevoia-l învaţă pe om. Întrucât îmi era oprit să mor, trebuia să trăiesc ajutându-i pe alţii. Ce-aş fi putut face pentru mine? Nimic. Sclavia mi-era de nesuportat şi nici nu puteam accepta destinul care-mi era hărăzit de omul alb. Uneori mă gândeam că acesta ar fi primit poruncă de la Dumnezeul său, ce-i era duşman Dumnezeului nostru, să ne chinuie până la moarte, dar, când am aflat că doar o marfă, pe care nu punem mare preţ în ţara noastră, ne face pe noi, africanii, să suferim atâta cruzime şi să fim atât de nenorociţi, am acceptat imediat planul ce-mi fusese propus: să cultiv trestia de zahăr şi să le servesc şi altora drept exemplu, în speranţa că, astfel, între cele două părţi ale lumii, va înflori un negoţ liber. Să renunţe nefericiţii mei compatrioţi la viaţa sălbatică, sămuncească pământul şi să satisfacă dorinţele avide de îmbogăţire ale omului alb, dacă asta înseamnă salvarea oamenilor noştri de la cruda soartă a sclaviei! Cei care au avut şansa unui destin mai bun să se pună în slujba semenilor lor şi să-i ajute să aibă o soartă mai fericită! În timp ce vorbeam, ne apropiarăm de o poartă ce dădea spre o pădure deasă cu care se învecina plantaţia pe una din laturile ei. Am crezut că Ximeo o s-o deschidă, dar se îndepărtă ca pentru a o evita, oprindu-mă. – De ce nu-mi arătaţi…