DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

106 Ramona MALIȚA îndrăgească pe conte și tot atâtea ca să se îndepărteze de el. Niciodată nu cunoscuse sentimentul pe care îl avea acum. Cum să compari această iubire imaculată și duioasă care te ia drept ce nu ești, care vrea să trăiești doar pentru ea, cu delirul unei imaginații rătăcite care, voind cu orice chip să fie fericită, se aprinde după prima persoană întâlnită în cale și care, apoi, dezamăgit pe dată, caută zadarnic să-și prelungească iluzia? Paulina își scruta inima și vedea ce puternică pasiune i se născuse în suflet, dar era hotărâtă să nu o dea în vileag; o tăinuia și față de doamna de Verseuil. Timid și tremurând, Eduard nu îndrăznea să-i adreseze vreo vorbă de dragoste, deși o adora; ea îi vorbea dezinvolt despre tot felul de alte lucruri fără importanță; lui îi plăceau conversațiile de acest fel care decurgeau natural, uneori cu înflăcărare, între ei doi. Abordau subiecte de discuții pe care le puteau vorbi cu oricine altcineva, dar, de îndată ce contele încerca să-i vorbească Paulinei despre un subiect spre care inima îi dădea ghes, atitudinea rece și alura serioasă a Paulinei îl obligau să se oprească îndată. De două luni, starea de sănătate a lui Eduard nu se îmbu­ nătățise, așa că medicii îi recomandară aerul curat de la țară. Doamna de Verseuil îi propuse să stea într-unul din apartamen­ tele de la conacul ei. Ea voia cu tot dinadinsul să o căsătorească pe Paulina cu contele, de aceea făcea tot ce putea în acest sens. Paulina își exprimă nemulțumirea față de această propunere făcută contelui, iar doamnei de Verseuil îi displăcură reproșurile aduse de Paulina, care nu-i stăteau în fire, și se plânse de ingratitudinea ei, tocmai a ei căreia voia să-i facă bine prin căsătoria cu contele. Emoționată profund, Paulinei îi păru rău de cele zise și, în genunchi în fața prietenei ei, plânse cu amar: – Să înțeleg că ați uitat cine sunt cu adevărat? În ce iluzie doriți să trăiesc? Ce prezent înjositor vreți să-i asigurați omului la care ziceți că țineți? – Nerecunoscătoare ce ești! răspunse doamna de Verseuil. Nu am, oare, dreptul să te judec, eu care te-am format?! Nu știu eu mai bine dacă-l meriți sau nu pe Eduard?