DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

112 Ramona MALIȚA cuprinseră sufletul pe dată. Resimțea tot mai mult nevoia de a-l mai auzi măcar o dată pe cel pe care îl iubea cu atâta patimă, iar gândurile acestea îi dădeau ghes să iasă afară. Prima dată coborî în grădină, sperând că va avea norocul să-l întâlnească, din întâmplare, acolo. Apoi se plimbă pe malul mării, cufundându-se în reverie. Se gândea la trecutul ei și se temea de viitor; învăluită în melancolie, se gândea în sufletul ei că numai grația divină o mai poate scăpa de amintirea trecutului. Era în dreptul unui tufiș, când auzi un zgomot: pe o stâncă, deasupra mării, se afla iubitul ei, în genunchi, cu părul răvășit, pustiit de disperare. Imediat intui ce vrea să facă, era sigură că vrea să se arunce în hău și, temându-se că nu mai are timp să ajungă la el, strigă din toți rărunchii: – Eduard, Eduard, oprește-te! El îi strigă îndărăt: – Nu te apropia! Mă arunc în prăpastie, dacă mai înaintezi un pas. Nemaiîndrăznind să se miște, se aruncă în genunchi, implorându-l: – În numele dragostei ce-ți port, Eduard... – Al dragostei, femeie fără inimă?! Poate al urii... – Coboară de-acolo, vino la mine! – Nu, nicidecum! i-a întors-o el cu furie. Ba, dimpotrivă, te vei bucura. Și dădu să se arunce. – Sunt a ta, i-a strigat Paulina, mă dăruiesc ție... Și vorbele i se opriră în gât, dar el o auzi. – Ascultă, nu mă amăgi! Jură în fața Domnului că mă iubești, în fața mării care și-a căscat gura să mă înghită, în valurile căreia mi-aș fi găsit alinarea! Jură că mâine ne vom uni destinele pentru totdeauna! – Ți-o jur, spuse ea și pe loc își pierdu cunoștința. Spaima pusese stăpânire pe inima ei gata-gata să-i sară din piept și nu mai găsi forța să stea în picioare. Eduard,