DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 117 După ce Eduard termină spusa, o paloare de moarte o des­ figura pe Paulina care tremura din toate încheieturile: dispe- rarea cruntă ce o stăpânea o împiedica să scoată vreun cuvânt. Oare de indignare sau din cauza altui sentiment straniu era mută Paulina? Ce mister nespus o împiedica de așa de mult timp să fie sinceră cu el? Toate acele vorbe pe care ea i le spunea mereu și cărora el nu prea le-a dat atenție să fie legate, oare, de acest mister? O înspăimântătoare lumină se aprindea acum peste acel trecut și întuneca viitorul! Rămaseră astfel mult timp unul lângă altul copleșiți. Eduard se temu o clipă că Paulina îl bănuiește că nu a respins acele calomnii deșănțate și că acest sentiment pe care ea nu îndrăznea să îl spună o face să tacă acum. – Mâine mă voi întâlni din nou cu josnicul acela de calomniator. La aceste cuvinte abia șoptite, Paulina își regăsi puterea de a vorbi. – Nu, se impacientă ea, nu o să-l revezi cu niciun chip. Omul acela nu e un mincinos, pentru că a spus adevărul. El a fost unul dintre cei care m-au dezonorat, celălalt e mort la Santo Domingo. Ți-am ascuns această rușine, ca să nu-ți pierzi respectul pentru mine, dar acum tocmai asta s-a întâmplat. Ar fi mai ferice pentru mine să mor. Dacă ai milă de mine și dacă mă mai iubești, te rog renunță la acest duel de care mă fac cu totul vinovată, nevrednica de mine! Te rog, nu mă lăsa să trec și prin acest supliciu! Omoară-mă, dar nu mă mai face să trec prin chinurile acestea care sunt mai presus decât toate fărădelegile! Te implor, ai milă! Eduard nu o mai auzea de mult, era descumpănit; de s-ar fi prăbușit lumea și tot n-ar fi fost atât de siderat; totul părea să se prăbușească definitiv. Un moment, crezu că Paulina spune acele vorbe cu mintea rătăcită, de teamă ca pericolul acela să nu fie adevărat și, întrezărind această speranță, o liniști spunându-i: – Mai ușor, mai încet! Ce vorbe fără noimă sunt astea?!