DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 145 recunoscut sau, mai degrabă, nu-și credea ochilor, îi părea că nu-i aievea, ca și cum voia să evite o lovitură direct în inimă; apoi, cum îi auzi glasul atât de drag în urechi, îl recunoscu pe Teodor, scoase un țipăt și leșină pe loc. Zgomotul acesta atrase atenția însoțitorilor contelui de Rostain: se duseră în grabă spre marginea parcului, o purtară pe brațe pe Adela leșinată, punând-o la picioarele lui. Ce uimire fără seamăn pe Teodor și pe mama lui! De îndată ce Adela își deschise ochii, doamna Rostain strigă cu furie: – Piei din ochii mei, tu care mi-ai ucis fiul! Femeie fără inimă, care te și numești soția lui! La aceste cuvinte, Rostain își adună toate puterile și, pe un ton răspicat, spuse: – Mamă, nu vorbi așa cu ea, că e în joc viața mea și respectul meu pentru dumneata. Doamne, ce e cu mine?! Parcă n-aș fi eu! – Du-te, îi zise mamă-sa, du-te să mori la picioarele ei! Asta e tot ce-și dorește. Adio și n-am cuvinte! Adela nu înțelegea nimic din vorbele ei. Cu ochii ațintiți pe Rostain, încerca să vadă câtă viață mai avea în el, în trupul împuținat de boală. Rămași singuri, tăcerea îi cuprinse pe amândoi, dar, de îndată, Adela își puse sufletul în palmă, vorbind grăbit și pasional: se dezvinovățea, sărutându-i ge­ nunchii, nu vorbea decât despre dragostea ei, spunându-i mereu cum soarta-i depinde iubirea și de iertarea lui. – Vai, Adela, draga mea, îi răspunse Teodor, văd și înțeleg acum că inima mea a fost nedreaptă cu tine; cred din tot sufletul că ești fără vină și îmi fac doar mie reproșuri amare că nu suntem fericiți. – Nenorocirea noastră zici, exclamă ea, dar oare viitorul n-ar putea-o îndrepta? Această dragoste care ne unește, acest copil pe care îl port în pântecul meu.... – O, cerule mare! Un copil! O să fii mamă? – Sunt însărcinată.