DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

146 Ramona MALIȚA – Doamne Dumnezeule! nu se mai abținu el, ce ți-am făcut de vrei să mă legi cu tot dinadinsul de viață? Lasă-mă să mor... Sfârșind aceste vorbe, se prăbuși secătuit de o durere cumplită. Adela chemă îndată după ajutor: veniră degrabă, dar Doamne! ce le-a fost dat ochilor Adelei să vadă: însemnele morții și slăbiciunea de pe urmă erau pe fața lui! Alarmată de strigătele Adelei, doamna de Rostain alergă și ea, dar o respinse cu dispreț pe Adela. – Doamnă, spuse ea, vă veți căi de nedreptatea pe care mi-o faceți acum, veți vedea că îl iubesc. Teodor, revenindu-și în fire, văzu groaza din privirile tuturor. – Draga mea mamă, spuse el, las-o pe Adela să stea cu mine, căci nu pot trăi fără ea. Acuma aș vrea să vorbesc puțin cu doctorul care mă îngrijește. Contele a fost dus în castel, Adela îl urma tăcută, doar oftatul din greu îi trăda sfâșietoarea durere din suflet; chipu-i era ca de gheață. Doctorul intră în camera lui Teodor, apoi ieși, dar Adela stătea tot la ușă, neclintită; se opri în dreptul femeii, îi luă mâna într-a sa, în semn de compătimire. – Lăsați-mă, spuse ea. Știți cine l-a omorât, de fapt? Eu sunt aceea, plecați de la mine! Apoi Rostain o chemă pe mamă-sa care, plină de furie, trecu prin fața Adelei, dar, după puțin timp, femeia ieși cu ochii plânși. – Intră la el, se adresă ea Adelei, vrea să te vadă: du-te să vezi ce ai făcut! – Doamnă, voiesc să mai trăiesc doar un ceas, îngădu- iți-mi-l! Adela intră în camera lui Rostain și, ferindu-se a-l privi în ochi, se așeză lângă el. – Draga mea Adela, îi spuse, rog acest suflet atât de curajos și atât de sensibil să mă asculte cu atenție. Ți-am greșit mult, fantezia mea cea rătăcită m-a convins că nu mă mai iubeai, în timp ce inima ta bătea încă pentru mine. Suferința m-a făcut