DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

148 Ramona MALIȚA căzându-i în genunchi, iartă-mă și du-te, nu vei mai auzi din gura mea plânsetele-mi dureroase. Asta-i soarta mea! Dar întreabă-ți inima și ea îți va destăinui de ce și cât sufăr și oprește-te din a-mi porunci să trăiesc după tine! Cum sfârși de rostit aceste cuvinte, doamna de Rostain intră: Teodor i-a încredințat cu hotărâre pe soția și pe fiul lui. Nefericita mamă, sfârșită de durere, nu mai putu să scoată niciun cuvânt: pornirile-i rele și duioșia, cusururile-i și calitățile, toate erau uitate înaintea ochilor. Adela, cu ochii țintă la Teodor, trecea prin chinurile morții odată cu el, abia mai putea sufla, părea că se stinge. Îl văzu pălind brusc. – Teodor! strigă cu disperare. – Adela, pune-mi mâna pe inimă: ea n-a bătut decât pentru tine. Amintește-ți că nu ai nicio vină, nu uita că îți las în grijă pe fiul și pe mama mea! Adio și nu mă uitați! Își puse capul pe pieptul Adelei și se stinse. Doamna de Rostain chemă după ajutor; cei veniți voiră să se apropie de trupul neînsuflețit, dar Adela îndepărta cu un gest pe toți cei care dădeau să se apropie. Cei din jur încercau din răsputeri să o smulgă din acea situație teribilă. – Nu, a spus ea, nu vă atingeți de el! Vedeți bine că a vrut să moară la pieptul meu. Cât a fost ziua de lungă nu se mișcă defel de lângă el, cerând din când în când să i se dea câte ceva de-ale gurii; mânca cu grijă, deși era tare îndurerată. Doamna de Orfeuil veni să o implore să-l lase pe mort ca să-l îngroape: – Curând, i-a spus doamna de Orfeuil, nu-i vei mai cunoaște chipul. – Este adevărat, răspunse Adela, nu e bine să lăsăm să se vadă obrazu-i descompus de boală. Care i-a fost ultima dorință? – A dorit ca mormântul să-i fie făcut în părculețul în care v-ați revăzut. Acolo unde ar fi vrut să trăiască, acolo să i se odihnească oasele. – Avea întru totul dreptate să aleagă așa, răspunse Adela, voi merge în fața cortegiului sfânt.