DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 149 – Tu? – Da, eu. – De ce cauți să-ți frângi inima? – Nu, draga mea, aceste gânduri îmi dau putere să merg înainte. Lăsați asta în seama mea, vreau să trăiesc; copilul pe care-l port în pântec are dreptul să se nască! Trebuie să-mi stăpânesc inima ce stă să-mi sară din piept de durere. Duce­ ți-vă și întrebați-o pe doamna de Rostain dacă prezența mea îi este de nesuferit încă. Doamna de Orfeuil se întoarse să-i spună că mama lui Teodor o va primi fără mânie. Pentru prima dată, Adela păși în fața ei fără teamă: o vedea că încearcă să-și ascundă cu disperare oroarea pe care i-o provoca prezența Adelei. – Nu vă mai obosiți, doamnă, să mascați disprețul față de mine, îi spuse ea, nimic nu poate spori durerea sufletului meu în situația în care mă aflu. Ura dumneavoastră se va risipi curând. Promiteți-mi că vă veți iubi nepotul, chiar de eu sunt a sa mamă. Este tot ce cutez să sper. La început, calmul Adelei o supără pe doamna de Rostain, dar, privind-o mai cu atenție, observă că avea pe chip ceva atât de sumbru și atât de solemn, încât, cuprinsă de emoție, privirea i se înduioșă, vocea i se înmuie; Adela nu și-a dat seama de toate acestea, ci, cufundată din nou în reverie, părăsi încăperea și coborî în grădină. Ajungând în părculețul unde era mormântul, Adela se cutremură, dar, făcându-și curaj, îl chemă pe grădinar și îi spuse: – Veți face mormântul foarte simplu. Asta-i vrerea lui Teodor. Pe acest mormânt veți așeza două urne. – Două? – Da, două. El ar fi îngăduit acest lucru, pentru că m-a iertat. În acea zi îndurerată a înmormântării, Adela conduse cortegiul cu un curaj de nedescris. Când acesta s-a oprit în fața mormântului, Adela tresări și, plecându-se pe genunchi, se rugă îndelung; se ridică de pe genunchi și, adresându-se doamnei de Orfeuil, zise: