DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

150 Ramona MALIȚA – Duceți-mă înapoi la castel, nu mai pot! Ajunsă acasă, căzu greu bolnavă la pat. Îi spuse mătu- șii sale: – Mă aflu în grija dumneavoastră. În durerea în care mă aflu, moartea ar fi o binecuvântare pentru mine, dar știți bine că trebuie să trăiesc pentru a-mi ține făgăduiala. Chiar trebuie. Grija doamnei de Orfeuil și promisiunea făcută lui Teodor au salvat-o de la moarte. Doamna de Rostain a îngrijit-o cu răbdare, Adela îi era recunoscătoare, dar n-a arătat-o prea mult; era cufundată mai tot timpul într-o reverie din care nu părea să iasă decât pentru a mulțumi uneori, rece. Vreme de patru luni, cât a mai durat sarcina, o vedeai adesea singură, scriind mult, mergând neîncetat la mormântul soțului ei, vorbind puțin și căutând să îndepărteze de la sine orice frământare, ba chiar orice sentiment. Se întreținea cu doamna de Rostain doar cât era nevoie: se vedea că nu voia să se facă iubită de ea, ci doar dorea să o vadă pe mama lui Teodor mai fericită și mai întremată. În cele din urmă, într-o seară, Adela simți că o cuprind durerile facerii. Doamna de Orfeuil era cu ea; Adela, pentru prima dată, icni de durere. – Oh! Dumnezeule, suspină, mi-a venit sorocul! Doamna de Orfeuil nu înțelese la început, dar apoi pricepu starea femeii. În lungile ore de chinuri ale nașterii, Adela nu lăsă să se vadă vreun semn de suferință. Era atât de îngândurată, că parcă sufletu-i era deja desprins de trup. Moașele erau înspăimântate că, pe cât erau zvârcolirile facerii de mari, pe atâta era de liniștită privirea ei. Cum a născut, a cerut de îndată să-și vadă copilul și, luându-l cu mâinile-i tremurătoare, strigă: – Teodor, oh, dragulmeuTeodor,mi-amținutpromisiunea! Apoi, într-o clipită, fără să-și dea seama cineva, înghiți câteva pastile de opium pe care le ținea ascunse la căpătâi. Ieși din langoarea în care era de patru luni și le rugă pe doamnele de Rostain și de Orfeuil să se apropie de patul ei.