DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

42 Ramona MALIȚA căpătâi. Ieși din langoarea în care era de patru luni și le rugă pe doamnele de Rostain și de Orfeuil să se apropie de patul ei. – Durerea pe care o port în mine de patru luni ar fi fost de ajuns pentru a-mi pune capăt zilelor, dar am avut parte de un ajutor care mi-a venit mai degrabă decât mă așteptam. Vreau să vi-l spun. Cele două femei începură să plângă.” ( Adela și Teodor ) Decorul este același cu cel din scena anterioară: castelul de pe fieful familial, departe de Parisul viciilor; situarea temporală a episodului față de cealaltă scenă de anvergură a nuvelei: câteva zeci de minute după nașterea fiului moștenitor și la patru luni după moartea tatălui acestuia. Acest cronotop are o morfologie psihologică cu totul aparte, proprie esteticii romantice. Scena este purtătoarea unei tradiții amoroase intransigente conform căreia „păcatul” de a provoca, chiar și indirect, moartea celui iubit este de neiertat și se pedepsește cu sacrificiul suprem. Gesturile teatrale nu lipsesc: Adela îl încredințează doamnei de Orfeuil și prințesei de Rostain pe noul născut, precum o ofrandă simbolică cerului, asemeni unei preotese de la templu care-și dedică Zeului Suprem viața sau precum Ana, mama lui Samuel (din Vechiul Testament , Cartea I a lui Samuel , capitolul 2, versetele 1-10) care își închină unicul copil lui Dumnezeu în Templul de la Silo. Dacă scena de dinainte se desfășoară într-un spațiu închis ( intra muros , interiorul castelului), această scenă se situează într-un spațiu și mai intim (căpătâiul morții Adelei), mai interiorizat, anticamera morții. Discursul despre succesiunea generațiilor și despre moștenirea spirituală (iubirea imensă lăsată fiului), expresia datoriei împlinite față de soțul ei, meditațiile asupra lui Dumnezeu, asupra morții și asupra viitorului, scrisoarea de adio lăsată fiului (care nu-și va cunoaște părinții) pentru a-i fi citită mai târziu și, nu în ultimul rând, gestul declamativ