DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 77 retras printre noi. Bătrânul acesta s-a învoit să aibă grijă de tinereţea mea şi mi-a făcut cunoscut ceea ce europenii au mai de invidiat: cunoaşterea şi învăţăturile de care ei fac risipă şi filosofia de-a cărei înţelepciune nu ţin seamă. Am învăţat limba francezilor, am citit din cărţile lor de căpătâi şi îmi place mult să meditez în singurătate în munţii aceştia.” Cu fiece cuvânt pe care-l rostea, interesul şi curiozitatea mea creşteau. Nu mai era o femeie, credeam că-i un poet pe care-l aud vorbind. Şi niciodată, niciunul dintre asceţii meleagurilor noastre, dedicaţi cultului zeilor, nu mi-a părut mai plin de înflăcărare ca ea. Înainte să plec, i-am cerut încuviinţarea să ne mai vedem. Amintirea ei mă urmărea peste tot; îi purtam mai multă admiraţie decât iubire şi, încrezându- mă mult timp în acest gând, mă vedeam cu Mirza (acesta era numele tinerei wolofe), convins fiind că nu o trădez pe Ourika. După un timp, am întrebat-o pe Mirza dacă iubise vreodată. I-am pus întrebarea asta cu tremur în glas, dar firea ei veselă şi felu-i deschis de-a vorbi făceau ca toate răspunsurile să pară simple. „– Nu, îmi spuse ea. Am fost iubită de câteva ori. Am dorit să fiu, poate, sensibilă, voiam să cunosc acest sentiment ce nu te mai părăseşte toată viaţa şi care acaparează fiece clipă a zilei. Dar cred că am stat să gândesc prea mult această iluzie; îmi analizez toate trăirile inimii, le observ şi pe cele ale celorlalţi, dar până acum nici nu m-am înşelat în privinţa asta şi nici nu am fost înşelată.” Spusa ei din urmă m-a întristat. „– Mirza îmi pare rău pentru tine; răgazurile plăcute ale minţii nu sunt totul pentru sufletul omului, plăcerile inimii sunt mai presus de orice şi ne umplu viaţa.” Mă deprindea şi pe mine în ale cunoaşterii cu o dăruire neştirbită şi, după puţin timp, învăţasem de la ea tot ce ştia. Când o întrerupeam, acoperind-o cu complimentele mele, nici că mă lua în seamă, dar de îndată ce mă opream, continua şi vedeam limpede din felul în care-mi vorbea că, în răstimpul în care o lăudasem, ea se gândise la mine şi la vorbele mele. În cele din urmă, îmbătat de graţia ei, de inteligenţa ei, de privirile ei, am simţit că o iubeam; şi am îndrăznit să i-o spun.