DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

82 Ramona MALIȚA Am fost rănit de moarte. După ce m-am făcut bine, am aflat că multe zile de-a rândul, o femeie venea în pragul porţii casei unde zăceam rănit. Stătea nemişcată, aşteptând, şi tresărea la cel mai mic geamăt al meu. Odată, când eram în gura morţii, femeia a leşinat; s-au grăbit să o ajute să îşi revină în simţiri şi-apoi a zis cu glas dureros: „– Să nu-i spuneţi că m-aţi văzut aşa, eu nu-nsemn pentru el nici cât o străină şi s-ar întrista, dacă ar şti că vin să-l văd în suferinţă.” Dar a venit o zi, ce cumplită zi! Eram slăbit încă, toţi ai mei şi Ourika mă îngrijeau cu mare dăruire; uneori mă mai înseninam în cuget, când reușeam să îmi alung din minte gândul celei pe care o făcusem să sufere atâta. Sau cel puţin aşa credeam. Destinul mă înlănţuise, eram robul unei sorţi cumplite şi mă temeam aşa de mult de remuşcări, că făceam tot ce-mi stătea în putinţă să nu mă mai gândesc la trecut. Dușmanii noștri, wolofii, au atacat prin surprindere satul unde eram eu și ai mei, ne-am aflat fără apărare în fața lor; am ținut piept atacului cât am putut mai vitejește, dar ne-au biruit și au luat prizonieri dintre ai noștri: eram și eu printre ei. Doamne, când m-am văzut înlănțuit în cătușe! Barbarii de hotentoți dau la moarte pe cei învinși, dar noi suntem și mai lași decât ei, căci noi îi ajutăm pe dușmanii noștri comuni și le îndreptățim fărădelegile, devenind complicii lor. Ammărșăluit ca prizonieri de război toată noaptea, fiind păziți de soldații unui regiment de wolofi. Pe când se crăpa de ziuă, am ajuns pe malul râului unde am zărit bărcile pregătite, i-am văzut și pe oamenii albi și-atunci mi-am dat seama ce soartă mă aștepta. Curând mai marii regimentului au început josnicele negocieri ale târgului lor infam: albii prețăluiau vârsta și trupul nostru, sperând să fim destul de vânjoși să putem îndura atrocitățile la care aveau să ne supună. Eram deja hotărât în sinea mea: nădăjduiam ca, de îndată ce mă îmbarc, lanțurile mele să cedeze puțin, doar cât să mă pot arunca în vâltoarea râului; speram ca fierul cătușelor să mă tragă la fundul apei pe vecie. Cu ochii-n pământ, cu gândul la minunata trecere salvatoare