DOAMNA DE STAEL - SCRIERI DIN TINETERETE | Ramona Malita

DOAMNA DE STAËL, SCRIERI DIN TINEREȚE 83 dincolo, eram parcă pe altă lume și nu-mi mai aparțineam. Deodată, însă, aud o voce pe care o știam și din bucurie și din durere, și care a făcut să-mi tresalte inima, smulgându-mă din cugetarea mea lăuntrică. Când mă uit, era Mirza, frumoasă ca o nepământeană, ca un înger îmi părea. Sufletu-i se oglindea pe chip. O aud cum le cere europenilor să-i lase răgaz și să-i asculte păsul: avea emoție vădită în glas, dar nicidecum frică sau duioșie; ceva supranatural dădea ființei ei o demnitate pe care nu i-o știam. „– Europeni, le spuse ea, ne condamnați la sclavie ca să vă lucrăm pământurile și câștigul vostru vă e mai de folos, fără-ndoială, ca nefericirea noastră. Nu vă asemănați cu zeul răului, căci nu ne faceți sclavi doar ca să suferim durerea. Uitați-vă la acest om slăbit de răni nevindecate, nu va pu- tea-ndura nici lunga călătorie până în țara voastră, nici corvezile pe care le va avea de făcut. Uitați-vă la mine, vedeți cât sunt de sănătoasă și de tânără, nu am slăbiciunea trupului unei femei: luați-mă sclavă în locul lui Ximeo! Aș trăi, căci acesta este prețul pe care mi-l plătiți pentru libertatea lui Ximeo, sclavia nu mă va-njosi. Voi fi slugă preaplecată stăpânilor mei albi, ba chiar puterea lor îmi va fi țel, iar binefacerile lor le vor întări puterea și mai mult. Ximeo iubește viața, căci este iubit; eu nu țin la nimeni pe acest pământ, eu pot pieri fără să las vreun gol în sufletul cuiva când ar afla că nu mai sunt. Credeam că zilele mele s-au sfârșit, însă o fericire nepământeană mă face să merg mai departe. Deschideți-vă băierile inimii și, dacă mila nu vă știrbește câștigul de aur, atunci ascultați glasul inimii!” Sfârșind aceste cuvinte, mândra Mirza pe care teama de moarte n-ar fi făcut-o să cadă la picioarele niciunui rege din lumea asta, a îngenunchiat umil, cu demnitate neștirbită, iar pe chipurile celor pe care îi implora se putea citi ruşinea și admirația. Pentru moment, Mirza a crezut că voi accepta mă­ rinimia ei; eu rămăsesem fără cuvinte și cu niciun chip nu-mi puteam descleșta gura să îngaim ceva. Nerușinații de albi strigau cât îi ținea gura: