IN HONOREM | MARIA ȚENCHEA | 2025

221 IN HONOREM – MARIA ŢENCHEA marginea patului ei; prinţesa numai ce adormise. Deodată, fără să mai ţină seama de făgăduiala făcută stăpânei inimii lui şi nici că ea era oaspete în casa lui, fără nicio învoială şi nici curtoazie, s-a vârât iute lângă ea în pat. Femeia l-a simţit imediat, deşi nu auzise când bărbatul a intrat în odaie. Cum domniţa era robustă, s-a apărat din toate puterile şi-l tot întreba cine este, apoi s-a apucat să-l lovească, să-l muşte şi să-l zgârâie; el s-a văzut nevoit să-i acopere gura cu o pătură, de teamă că va începe să ţipe după ajutor. Dacă a văzut ea că omul voieşte cu tot dinadinsul să-i facă o aşa mare ruşine, apoi nici ea n-a precupeţit niciun efort ca să-l oprească; a început să ţipe din toţi rărunchii după ajutor, până când doamna de companie, o femeie în vârstă şi înţeleaptă, care dormea în odaia de alături, a auzit-o şi a alergat degrabă, numai în cămaşă de noapte, la stăpâna ei. Când gentilomul a văzut că i s-a dat fapta în vileag, s-a temut nevoie mare să nu cumva să fie recunoscut de prinţesă, aşa că a coborât iute-iute pe trapă înapoi; pe cât fusese de sigur că va fi bine primit în patul femeii, pe atâta de disperat era acum să se întoarcă degrabă într-al său; era cătrănit rău. A luat candela şi oglinda de pe măsuţă şi şi‑a privit chipul şiroind de sânge de la zgârâieturile şi muşcăturile femeii; sângele i se prelingea pe cămaşa cea frumoasă care acuma era însângerată, nicidecum aurită; apoi îşi zise: – Frumosule, acuma vei plăti cu vârf şi îndesat toate oalele sparte pentru netrebnicia pe care ai săvârşit-o; în loc să-mi sporesc norocul, n-am făcut decât să-mi întărât chinul, căci, dacă ea va şti că eu am făcut mârşăvia asta şi că mi-am călcat făgăduiala făcută, îmi voi pierde pe vecie marea onoare ce am căpătat-o în faţa ei. Nu voi mai avea nici dreptul să mă întâlnesc cu ea. Şi totul a fost doar din orgoliul de a-mi etala în faţa ei frumuseţea şi farmecul; nu trebuia să mă port atât de grosolan. Ca să-i câştig inima, nu trebuia să profit de trupul ei virtuos, ci, cu îndelungă răbdare şi umilă prezenţă, să aştept ca iubirea să învingă, căci, fără de dragoste, virtutea şi puterea bărbatului nu sunt nimic. Aşa s-a chinuit toată noaptea cu gândurile, cu lacrimile şi cu părerile de rău care întreceau orice închipuire. Dimineaţa, văzându‑se atât de desfigurat la faţă, s-a prefăcut că e grav bolnav şi că nu poate vedea lumina soarelui şi nu s-a mai arătat defel în faţa musafirilor săi, până când aceştia au plecat. Prinţesa, victorioasă, ştia că nu e om din suita fratelui ei care să fi avut îndrăzneala să facă o aşa josnicie decât cel care i-a declarat iubirea ar fi putut cuteza; aşa că a început să-l bănuie pe gazdă. Şi, după ce a căutat împreună cu doamna ei de companie prin toate ungherele odăii, şi negăsind nimic şi pe nimeni, s-a întors spre femeie cu mare mânie, zicându-i aşa: – Asiguraţi-vă că nu poate fi decât stăpânul acestui conac, că dimineaţă voi cere fratelui meu să-l pedepsească luându-i capul, ca dovadă a nevinovăţiei mele! Doamna de companie, văzând-o mânioasă nevoie mare, i-a spus: