IN HONOREM | MARIA ȚENCHEA | 2025

223 IN HONOREM – MARIA ŢENCHEA prin dragoste şi nici prin siluire, să vă păteze onoarea. Şi de aceea, Doamna mea, trebuie să vă smeriţi în faţa lui Dumnezeu şi să recunoaşteţi că aţi biruit în încercarea asta numai cu ajutorul Lui, nu prin meritele dumneavoastră. Căci sunt multe femei care, deşi au dus o viaţă mai austeră decât dumneavoastră, au fost înjosite de bărbaţi mai puţin vrednici de iubire decât acesta. Trebuie, de acum înainte, să vă sfiiţi şi mai mult să primiţi cuvinte de dragoste, pentru că sunt multe femei care au căzut a doua oară în capcana din care au scăpat prima dată. Luaţi aminte, Doamnă, că dragostea e oarbă şi că orbirea asta e aşa de mare că, acolo unde omul crede că e mai sigur drumul, acolo e mai alunecos. Şi cred că n-ar trebui să destăinuiţi nimic nici lui şi nici nimănui altcuiva despre cele ce vi s-au întâmplat; dacă el va dori vreodată să pomenească ceva despre asta, să vă prefaceţi că nu ştiţi nimic, ca să evitaţi două primejdii: prima este mândria că aţi obţinut de una singură această victorie; a doua ar fi plăcerea pe care o încercaţi amintindu-vă de simţiri atât de plăcute cărnii, dar de al căror dulce păcat o femeie virtuoasă ar fi bine să se păzească şi să se ţină cât mai departe cu putinţă. De asemenea, Doamna mea, ca gentilomul să nu creadă cumva că a făptuit ceva care să vă fi făcut plăcere, sunt de părere că ar trebui să nu-i mai arătaţi bunăvoinţa cu care era obişnuit înainte, ca să-i daţi de înţeles cât de mult dispreţuiţi nebunia pe care a săvârşit-o; să vadă întocmai bunătatea Domniei Tale, întrucât sunteţi mulţumitoare Domnului pentru victoria pe care v-a dat-o, fără să cereţi răzbunare în schimb. Dumnezeu vă va da harul de a trăi în continuare în cinstea pe care El v-a pus-o în inimă. Pentru că sunteţi încredinţată că pe toate le primim de la El, Îl veţi iubi şi Îl veţi sluji cu şi mai mare evlavie decât aţi făcut-o până acum. Prinţesa, încrezându-se în sfatul primit de la doamna sa de companie, a adormit liniştită; pe cât era ea de înseninată în patul ei, pe atâta era de întristat gentilomul în patul său şi nu putea dormi. A doua zi, stăpânul aristocrat a vrut să se întoarcă la Curte şi a cerut să-l vadă de rămas bun pe nobilul gazdă. Acesta a trimis să-i spună Seniorului că era aşa de bolnav că nu putea nici să vadă lumina zilei şi nici să vorbească cu cineva. Auzind acestea, prinţul a fost foarte mirat şi a vrut să meargă în odăile gazdei ca să-l vadă, dar, ştiind că dormea, n-a mai vrut să-l trezească, aşa că, împreună cu soţia şi cu sora lui, a părăsit domeniul gentilomului fără să-şi ia rămas bun. Sora Seniorului, auzind care au fost scuzele gazdei şi că nu a putut să-l primească înainte de plecare, era tot mai încredinţată că era chiar el cel ce comisese nelegiuirea asupra ei şi că nu îndrăznea să se arate lumii din pricina urmelor de pe chip. După aceea, ori de câte ori a trimis stăpânul după el să-l cheme la Curte, gentilomul n-a venit decât atunci când i s-au vindecat zgârâieturile de pe faţă; dragostea şi vinovăţia le-a purtat în suflet multă vreme nevindecate. Când nobilul s-a prezentat în faţa Seniorului şi în faţa prinţesei victorioase a roşit numaidecât; el